Draga Anton,

Asta e ultimul meu cosmar. Ma simt de parca e real. Si nu o iluzie. Dupa ce citesti asta, sper sa iei in considerare posibilitatea de a ma ierta.
Inchid ochii si ma pierd intr-un ocean cu apa amaruie si oricat as vrea sa ajung deasupra apei nu pot. Ma inec. Totusi, e o portita de scapare prea departe de aici. De ce sa mai incerc? Simt gustul de fiola invadandu-mi plamanii. Hmm, macar ii curata de urmele lasate de tutunul din pachetele de Winston albastru pe care le fumam lacoma, cu gandul la tine. Stau nemiscata si parca plutesc. Incerc sa fac vreo miscare, ma scufund. Intorc capul intr-o parte, vad masti cu mine zambitoare incercand sa imi mangaie obrazul, dar cum se apropie, incep sa sangereze. Ce se intampla cu ele? Sau, mai bine zis, ce se intampla cu mine? Parca deja e o regula sa ranesc. Sa va ranesc. Sa te ranesc. Nu vreau asta. Si stiti asta.
Inchid ochii, adorm. M-am trezit. Sunt intr-o incapere cu oglinzi. Ah, sunt inconjurata de niste monstri care arata la fel. Au parul incalcit si sunt murdari. Si in loc globul ocular... au niste impletituri din sarma. Vai! Intorc capul repede, ei repeta miscarea. Ridic o mana, acelasi lucru il fac si ei. Ce se intampla... Ma apropii usor, ei se indreapta spre mine. Imi mangai obrazul, toti fac asta. Ajung in dreptul ochilor si ah, ce se intampla? M-am ranit. Ce se intampla cu mine? Am ochi de... sarma! Dar ochii mei vad. Ochii mei purifica realitatea, si o aduc la stadiul de piesa teatrala. Am nevoie sa ies din iadul ala. Ajuta-ma! Vino, te rog.

Domnisoara ta cu ochi de sarma.