fata cu ochi de perla si obraji imbujorati
isi canta durerea surda pe marginea aleii presarate cu flori de cires
toate cele ce o inconjurau erau parca in simbioza, mediu perfect.
isi amintea de vremuri apuse,
cand folosea dermatograf movuliu si ruj rosu aprins
atunci invatase sa mearga pe tocuri
i se reprosase ca stilul de baiat nu o prinde
asa ca purta rochite inflorate
si balerini de culoare inchisa.
avea par balai si maini micute
unghii rotunde si colorate
genunchi simetrici
si miscari de dansatoare rusoaica.
manca bomboane de ciocolata in foma de inimioare
in care se ascundea o cireasa confiata.
isi punea flori in par si isi spunea ca ea e primavara.
nu plangea niciodata, si mereu cand era trista, zambea.
ii placea sa mearga cu trenul.
la aceeasi ora fixa in zori lua trenul catre o destinatie necunoscuta.
in tren zarise o persoana care o privea dulce si insistent si care coborase la prima statie...
aceea a fost prima si ultima data cand il vazuse
avea parul inchis la culoare si ochii colorati
un zambet trist si o cicatrice mica sub ochiul drept.
s-a implinit un an si a renuntat sa mai mearga cu trenul.
365 de zile. nu l-a mai zarit niciodata.
acum se imbraca neglijent, in pantaloni si tricouri, poarta bocanci si foloseste tus.
asculta muzica grea, si priveste lacul ore in sir in mireasma florilor de cires.
asteapta din nou persoana cu zambet de madona si cicatrice in zig-zag. dar nu vine, s-a pierdut.
din acelasi motiv din care fluturii traiesc o zi pe pamant.
Multumesc, Marry!
